Într-o zi de vară ca oricare alta, când natura toată parcă amorțește și totul se mișcă cu încetinitorul, vine la mine zbuciumată și agitată o prietenă și vecină din bloc și-mi zice:
– Hai să mergem repede, grăbește-te să prindem autobuzul.
– Ce autobuz, întreb. Și oricum nu vine altul, unde te grăbești așa??
– Lasă că ai să vezi, autobuzul ăsta e special.
– Cum special, nu arată ca toate celelalte??
– Ba da, dar hai grăbește-te să-l prindem!!
Am bombănit eu neînțelegând ce-i așa mare fâs cu autobuzul ăsta, dar m-am montat și ne-am grăbit mergând aproape alergând până în stație.
În stație, bineînțeles, înghesuiala mare. Numai că noi nu ne-am oprit chiar în stație ci un pic mai în spate. Încă nu venise autobuzul dar nici nu am așteptat foarte mult pană să vină, când dintr-o dată apare. Ca un autobuz obișnuit aproape nou, dar cu urme nu foarte mari de uzură. Se vedea că a mai transportat lume. Părea să aibă curse obișnuite pe acel traseu. Nu scria nici un număr pe el sau nu am văzut eu, pentru că locul unde sunt de obicei trecute numerele nu părea să fie gol.
Lumea se uita dezorientată dacă să fie autobuzul spre destinația lor sau nu. Doar câțiva cunoscători ai destinație s-au îndreptat către autobuz cu vioiciune dar și cu caracteristicile tipicului romanesc de coada îmbulzită.
Am urcat și câteva persoane erau deja pe locurile lor iar în scurt timp autobuzul s-a umplut. Nu foarte înghesuit, avei loc sa traversezi din spate până în fata autobuzului cu o oarecare lejeritate.
Am găsit și eu loc liber și m-am așezat. Am mers mult fără nici o altă oprire, sau unde eram eu îngândurată nu am sesizat acest aspect.
Cristina stătea și ea jos, dar nu am prins locuri alăturate. Încă nedumerită, tot nu puteam să-mi dau seama ce era așa deosebit cu acest autobuz.
În scurt timp persoanele din autobuz îmi păreau familiare, ca și când era o excursie la care ne-am înrolat cu toții și stabilisem o relație tacită de prietenie, având trilul unei noi experiențe. Numai că eu nu aveam să știu ce urma să se întâmple.
Bucureștiul părea la fel ca întotdeauna sau poate un pic mai frumos, în mintea unei persoane căreia îi fug gândurile departe de realitățile zilnice. Și totuși ceva era diferit pentru că intrasem într-un pasaj foarte lung de care nu știam că există.
Nedumerită mă foșneam pe scaun, părând a fi printre puținele persoane care nu știa ce se întâmplă.
Curând cineva (mi-am dat seama mai târziu că prietena mea îmi vorbea) a început să-mi explice de ce acest tunel este unul special. Că el face legătura numai câteodată către altă parte din lume și că de fapt la capătul tunelului nu o sa mai fim în București, ci în alt oraș.
– În alt oraș??? Așa ceva e o fantezie! Nu se poate, nu te cred!
– Bine, așteaptă și ai să vezi.
Tunelul părea fi la o adâncime destul de mare deși nu suferisem nici o modificare corporală, urechi înfundate și nici nu părea că autobuzul era închis ermetic.
Am trecut cu vederea fiind nerăbdătoare să văd ce e la capătul celalalt al tunelului. Nu a durat mult timp traversarea lui, deși parcă un pic mai mult decât era fizic distanța tunelului în realitate.
Ieșind ușor din tunel ca din pământ, lumina începea să pătrundă în autobuz iar peisajul încet, încet căpăta formă. Primul lucru văzut erau vârfurile unor blocuri. Gândindu-mă că nu este așa mare diferență de orașul nostru, mă întrebam totuși unde puteam fi.
Curând tot peisajul era ca din altă lume pentru că mintea mea nu putea să perceapă ceea ce vedeam. Era fizic imposibil. Imaginea era dintr-un oraș pe care-l văzusem numai în filme.
Nu știu exact care era orașul. Chicago, Los Angeles ?!?
Vârfurile blocurilor au devenit zgârie nori iar clădirile întinse pe linia apei erau din cele mai diverse, iar în mijlocul lor o clădire ce le eclipsa pe toate.
Era înalta cât un sfert din zgârie nori, dar suprafața pe care era construită o depășea cu mult pe cea a celorlalte. Era o clădire melc. Mai exact, ca o cochilie de melc.
Nu-mi aminteam dacă cunoșteam clădirea sau să fi aparținut ea unui oraș anume. Ca urmare nu puteam deduce exact în ce oraș suntem.
Dar nici nu mai conta! Nu mai eram în București și asta era sigur!!
Un drum cu autobuzul pentru jumătate de ora, mă transportase în America.
Nu-mi venea să cred, mai ales că pe bilet am plătit prețul normal. Să nu mai zic că timpul era de partea noastră. În jumătate de ora în America, dar cum?!
Preocuparea mea era că nu aveam decât 20 de euro de cheltuială și am strigat în gura mare la Cristina: “Ai bani pe card????” un da satisfăcut ca al unei mame se auzi. Mergeam la shopping și la vizitat!!
Eram uimită de unde mă aflam dar și mai mirată de cum am ajuns acolo!! Și de ce nu știa mai nimeni de acest autobuz, de ce nu am auzit de el pană acum și cum funcționează?!?!?
La întrebarea din urmă, răspunsul se ivi în capul meu ca o certitudine. Bineînțeles, o gaură neagră. Funcționează ca un Portal.
Minunată și fericită de toate astea m-am trezit din somn, supărată însă că a fost doar un vis și că a trebuit să plec de acolo.