De când nu am mai simțit pământul sub tălpile goale? nămolul rece de după ploaie ce intră printre degete și se ondulează după forma piciorului rămânând pentru câteva secunde amprenta propriei existenți, țărâna fină a verii al cărei gust îl simt cu fiecare pas cu care o împrăștii sub greutatea alergării mele, roua dimineții de pe firele de iarbă.
Pot să-l aștept aici o viață întreagă bucurându-mă de voioșia primăverii și de ploaia frunzelor la sfârșit de toamnă , cu pomii seculari ce fac umbră în arșița verii și mă cheamă să aștept cu și lângă ei.
Uitați de timp, mereu mă așteaptă să le spun povesti, să-mi simtă fericirea și să-mi aline dorul. Ca niște sfetnici îmi vor da din înțelepciunea și liniștea lor, îmi vor da energie și mă vor indemna să iubesc totul. Fiecare floare și ploaie, fiecare anotimp chiar și iarna geroasă care le îngheață ramurile dar care cu fiecare zi ce trece îi vor face mai puternici. Îmi vor spune, chiar dacă am defecte ele mă fac unică, că oricât de departe vreau să ajung în timp voi reuși, că niciodată nu sunt singură căci vântul îmi va mângâia fața și se va juca în părul meu.