De-ar fi să visez

M-am trezit dintr-un vis în care visasem lumea, în care trăisem însăși trecutul și viața pe Pământ.

Buimăcită din nebunia visării, nu înțelegeam ce tocmai se întâmplase, unde mă aflam și cine era ființa de lângă mine. Eram ruptă de realitate și doream să mă întorc în vis unde niciodată nu mă simțisem întocmai ca acasă dar unde acum toate simțurile și sentimentele obișnuite mă trăgeau înapoi.

– Bine ai revenit, mă încurajă înduioșător vocea venită aievea de la ființa care se găsea la căpătâiul meu.

De aș fi avut cuvinte, aș fi grăit, dar parcă gura îmi era cusută cu ață și buzele îmi erau ca de plumb, ca în visele în care vrei să strigi după ajutor, să zbieri, să urlii dar ceea ce faci este doar să taci și să mori de neputință și de durere înăuntru tău. Poate așa simt morții când pleacă fără să fi spus nimic, cu buzele pecetluite, ca într-un regret continuu de a fi avut ocazia să spună ceva, dar în schimb să nu o facă, acum fiind prea târziu și de pomană chiar de ar fi putut.

– Nu te îngrijora, probabil ești încă confuză! În câteva minute îți vei reveni treptat și vei înțelege totul mult mai repede și mai bine decât aș încerca eu să-ți explic acum. Acea voce parcă o recunoșteam deși nu-mi era cunoscut personajul, însă și-a făcut efectul și m-a calmat.

Cu mii de ani în urmă, lumea era altfel. Exista natură, animalele pășteau libere, oamenii erau prietenoși și tot ceea ce simțeam acum că-mi lipsește, atunci aveam.

Da, am vrut să experimentez acea lume bogată precum numai în cibertecă am văzut-o, iar acum reușisem, deși fusesem avertizată că nu m-aș mai putea întoarce vreodată înapoi.

Aflasem din niște cipuriscrise o modalitate prin care aș putea trece fizic în realitatea cibergrafică și împreună cu alți ciberieni am deschis o poartă ciberspațică în conștiința Pământului.

M-am pregătit eoni pentru a fi în rezonanță cu această nouă lume și aventurile descoperirii ei. Nu mai simțisem așa ceva până atunci, iar părți din mine începuseră să prindă densitate.

De aș fi știut atunci ce-i o oglindă, m-aș fi oglindit ca Narcis în limpezimea apei ș-apoi m-aș fi pierdut în strălucirea ochilor albaștrii precum cerul Pământului.

O pictură a unicului geniu unde existența este prima și ultima capodopera în care ciclicitatea reprezintă perfecționarea perpetuă a manifestării.

Leave a Reply