Mă aflam pe o planetă necunoscută. Nu știam nici ce căutam și nici cum am ajuns acolo, știam doar că nu eram pe Pământ.
Totul era arid și pustiu, însă simțeam prezența a ceva lângă mine care mă împiedica să-mi fie frică.
A trecut ceva timp cât am absorbit împrejurimile și atmosfera până ce am început să-mi pun întrebări. Deși nu le dădeam glas, răspunsurile au urmat și nu din născocirile minții ca de obicei, ci glăsuite pentru a nu avea nici un fel de îndoială.
Nu am fost foarte surprinsă de voce căci știam, simțeam că nu sunt singură.
– Da, aceasta nu este planeta ta!
– Cine ești ? am răspuns.
– Gazda și ghidul tău. Bine ai venit! Poți să îmi ceri orice, sunt aici pentru a-ți face șederea și tranziția cât mai plăcută.
– Ești adevărat ? Unde ești? Nu te pot vedea și cum te cheamă? am răspuns, surprinsă de calmul și lipsa mea de orice stres.
– Sunt orice nume vrei, orice nume rezonează cu tine, orice nume simți că primești sau îți vine în minte.
Completa răspunsurile de parcă simțea nedumeririle mele. Dar cum așa, orice nume vreau eu? Fie masculin sau feminin? Dar nu știu dacă este femeie sau bărbat.
O să-i spun Mara, da Mara! Este numele pe care l-am ales pentru …
– Eu sunt Mara, îmi răspunde o voce preschimbată, suavă de domniță.
O minune și-o fericire, ca atunci când deschizi cadourile primite, mi-a alungat orice urmă de reticență pe care aș mai fi avut-o.
Aș fi luat-o în brațe, aș fi sărit în sus de bucurie, m-aș fi învârtit ca un cățel în jurul ei și în mintea mea am și făcut-o, dar involuntar am lăsat să vadă un șiroi de lacrimi dulci.
Căldura ei m-a cuprins și mi-a încălzit sufletul aflându-ne una lângă cealaltă și cunoscându-ne parcă de-o viață, ca mamă, fiică, soră, prietenă, bunică.
Era parcă din puf și nori și zmeură și zăpadă și tei și vânt … era făcută din toate amintirile mele frumoase, din toate fructele dulci, acre, amărui de care gura mea s-a bucurat mâncându-le, din toate mirosurile, atingerile, anotimpurile, din tot ce a trezit în mine sentimentul de iubire pentru frumos, artă pentru muzeul inimii mele.
Era perfectă!
Cum de am nimerit la ea? Am căutat-o ce-i drept, mi-am dorit să o întâlnesc, iar acum era lângă mine. Mama mea, bunica mea, fiica mea ce dor mi-a fost de tine.
– Te iubesc, îmi răspunse fără să-mi amintesc că știe ce gândesc.
Te TOT, îmi venea să-i spun, dar am tăcut neîncăpându-mă pielea de TOT-ul ce-l simțeam.
Am ținut sentimentul în gând până ce-am hrănit toate celulele din corp cu abundența iubirii, căci timp să măsor nu exista.
Ce s-o întreb mai întâi și după asemenea trăire nu mai contează prea mult nimic altceva.
– Cum ai apărut, m-am hotărât să o întreb.
– Tu mi-ai pus nume și mi-ai dat înfățișare. Energia gândurilor tale mi-a dat formă.
Deloc surprinsă de răspuns, eram cumva nedumerită.
– Și … și cum erai înainte să te numesc eu?
– Eram un tot energetic din care tu ai modelat și ales ce ai gândit și experimentat în viață, convingerile tale, credința ta, potențialul tău maxim nelimitat.
– Cât de minunat, păi și … deci … cum … de ce … ?
– Da, ești aici pentru ca tu ai dorit schimbarea, tu ai vrut o lume mai bună. Aici este lumea pe care poți să o faci cum vrei tu.
– Păi și oamenii de pe Pământ?
– Toți vor ajunge aici, dar în timpul lor.
Și deodată parcă eram în rai, cu grădini terasamentate, culori vii, flori, miresme, privighetori … oameni. Ce oameni calzi și frumoși.
M-ai salvat dragă Mara, m-ai salvat!
Tei, fără ceară!