Încăperea cu aspect antic ce găzduia cândva încoronări, cvorumuri sau serate și alte baluri, avea coloane romanice ce susțineau tavanul boltit, făcând din ele obiecte de joacă după care te poți ascunde.
Ca un palat scufundat într-o apa cristalină, cu pești licurici ce luminau în valuri încăperea, ca soarele printre picuri de ploaie, eram fascinată de ce vedeam.
Pluteam și simțeam totul împrejur ca făcând parte din mine: sirena, delfin sau om ce eram.
Când am început să înot am realizat că densitatea apei mă ajuta să înaintez opunând rezistentă la anumite mișcări și facilitând altele, parcă împingându-mă în direcția în care voiam să mă duc.
Curioasă de existent mea într-un peisaj inedit, înotam cu ușurința unei vietăți marine, când distracția mi-a fost întreruptă … sau abia începea?
M-am ascuns după una din zecile de coloane când un delfin și-a făcut apariția, la fel de curios ca și mine de universul nou creat.
Și-a dat seama de prezenta mea și a început să mă urmărească printre coloane ca într-un dans erotic de curtare. Atmosfera sau mai bine spus densitatea apei s-a transformat într-una mai ușoară, de joacă parcă, schimbându-și culoarea într-o tentă ușoară de roz.
Sunetele înalte pe care le percepeam, aparent neînțelegându-le semnificația, erau cumva șoptite, unda fonetică având o consistență cremoasă ce-mi ungea toate circuitele neuronale, tot peisajul creând o euforie continuă.
Rechinul avea să coboare din mine să-mi strice universul perfect colorat și chiar dacă extazul avea continuare, să fi fost el un păcat?
Delfinul a plecat lăsându-mă cu dorința extazului dar și cu experiența ce avea să mi-o amintesc chiar și peste granița viselor.