Cum visele noaptea se îngrămădesc să apară în mintea mea și nimeni nu le întrece,
se făcea că eram la școala, în generală, însă eram destul de mare, aș zice că aveam vârsta reală, deși sentimentele de goluri și fluturi în stomac se învălmășeau ca o tornadă.
Era pesemne primăvară, căci mărțișoarele înfloreau mai ceva decât ghioceii. Dilemă existențială însă: ce mărțișor să duc eu la școală (?!), motiv să fiu văzută, sa socializez, cu speranța să și încânt. Am făcut dulciuri. Oare eu am făcut sau mama? Nu mi-e prea clar. Cert este că le-am ambalat frumos și le-am pus o fundă roșu cu alb împletită. Mândră mă îndreptam grăbită către școala nr. 54 gândindu-mă ce bunătăți o să servesc eu colegelor, dar și colegilor care nu se arătau prea interesați de prezența mea.
Să fi fost oare o impresie sau doar o dorință amăgitoare din povești? Un făt frumos care nu exista decât în imaginația mea și decât pentru mine? Irelevant gând, căci prăjitura aproape că se terminase înainte ca eu să apuc să servesc pe toata lumea și din somnul dulce-amar, lumina zile și cele două saltele pe care numai prințesele dorm, un alt gând străbătu tărâmul viselor bătând la gongul biologic care mă trezi înainte ca orologiul să termine de numărat firicelele de nisip pe care tărâmul viselor le-a negociat cu tărâmul iluziilor.
Am îmbrăcat vesmintele ce-mi mângâiau pielea, cu gândul că răceala lor sigur mă va trezi din visul lui Făt Frumos într-o altă iluzie și hotărâtă să plec undeva unde nici eu nu știam unde, am lăsat în urmă porțile ferecate asigurându-mă că aveam la mine cuvântul magic pentru a le redeschide.
Înainte ca ultima ușă să se descuie în fața căutărilor mele nebănuite, un clopoțel cu clinchetul ca de cristal, anunță un emisar aducând prețiosul dar al timpului, prin lentila căruia orice poveste o puteai retrăi ca și când ar fi fost ieri. Ca o mașină a timpului trecut, învălmășindu-te în amintiri, păstrându-ți tinerețea și spiritul liber să călătorească în orice timp, direcție, perspectivă, tărâm și lume ca și când ai putea să numeri, să vezi și să cunoști fiecare firicel de nisip în parte din clepsidra timpului.
Oare nu cumva același timp este și în viitor? Căci din perspectiva amintirilor trecute și retrăite acum, te zărești în viitor, având atâtea amintiri pe care le cunoști deja și din care poți alege ce dorești să retrăiești gândind că totul este aleatoriu.
Ce s-ar mai hlizi Dalí dacă ia-ș spune că i-am găsit timpul pierdut prin umbrele minții …