Trezindu-mă dintr-un vis lung sau poate doar existând pentru o clipă în altă realitate, stând întinsă pe spate în patul meu cu două saltele, învelită fiind cu cerul plin de vise și de stele, m-am surprins ca într-o oglindă zâmbind la mine.
Eram gata de plecare și eu nu mă aflam în corpul meu. Panica stătea să bată la porțile minții mele, privindu-mă animată lângă mine și mijind ca și când secretele lumii se lăfăiau în fața ochilor mei. Curios căci același mijit l-am exersat câteva zile mai devreme, plin însă de încrederea și fericirea de a fi în viață, de a exista.
Să fi fost această iluzie a visului o clarviziune din umbra trecutului apropiat?
Un paradox al timpului? O scurtătură, un scurtcircuit în realitatea iluzorie în care exist?
Cine sunt eu dacă cea pe care o credeam a fi eu îmi eclipsează existența cu zâmbetul ei extaziat?
Să fiu oare un suflet pierdut în căutarea unui corp și a unei trăiri spectaculoase? Un extraterestru întruchipat într-un corp care nu-mi aparține? O sosie, o clona ștearsă a unei vieți divine? O umbră, un gând? Un nimic într-un infinit de posibilități? Un fir de nisip pierdut pe o plajă pustie?
Și cu toate astea sunt…sau doar cred că sunt?
Oricum aș fi, scriu aceste gânduri dintr-un corp care poate nu este al meu, dintr-o existență furată sau doar împrumutată, fără să știu de ce exist și fără să fi găsit vreun indiciu, într-o căutare continuă a unui răspuns inexistent probabil. O căutare care încearcă să dea motiv existențialității efemere.
O eroare frumoasă în care m-am prins și care mă face să mă învârt în jurul cozii spre a nu descoperii infinitul nimic care mă învăluie sau complexitatea neimaginabilă pe care nu o pot cuprinde. Un nimic și un tot existând într-un zero abstract neperceptibil, indefinibil cu gândul că la orice m-aș gândi este de prisos ori infim în infinit.