Ce credeam că este o apărare, era de fapt un atac premeditat.
Ca orice altă zi lucrătoare, miercurea asta avea totuși ceva diferit. Aglomerația și zumzetul orașului erau mai apăsătoare, cu iz de frică. Ceva se întâmplase pentru că mai toată lumea era debusolată.
Ca o rafală de vânt, murmurul calamității ce avea să fie, lovea pe fiecare în parte cu puteri variate. Să fi fost încrederea în instinctul de supraviețuire, care m-a antrenat să-mi păstrez calmul și să-mi fac un plan pentru necunoscutul ce avea să se întâmple.
Am decis să părăsesc cât mai repede orașul înainte ca nebunia să devină frenetică. Ajungând acasă am împachetat câteva haine chiar și groase neștiind ce fel de grozăvie avea să fie. Haine, acte, bani, ceva mâncare, apă și ce avea să mai cumpăr de pe drum pentru a avea o provizie de cel puțin o săptămână pentru trei adulți și doi copii.
Am închis ușa apartamentului nefiind sigură dacă era ultima oară când pășeam prin ea, dar am încuiat-o totuși în cazul în care ne-am fi întors să nu o găsim jefuită sau chiar ocupată cu forța.
Mașina care ne-a plimbat în toate concediile și care îndura traficul zilnic al orașului, era suficient de mare și sigură pentru a ne găzdui în drumul lung ce avea să-l facem.
Am oprit să iau pâine când tocmai ce niște eclere gigant împodobeau raftul de dulciuri. Am luat câteva gândindu-mă că vor îndulci și cele mai grele situații.
Cu proviziile făcute am plecat spre periferia orașului unde familia era într-o mică vacanță la o rudă ce stătea la curte. Vrând să ne distanțăm cât mai tare de oraș, fiind aparent singurul care era în primejdie, am hotărât să ne îndreptăm la bunicii din nord-estul țării, într-un un loc mai retras cu mai multe posibilități.
Ajunși acolo, am aflat că primejdia era cea a unei invazii. Pământul avea să fie atacat de către o rasă extra-terestră și negocierile erau în desfășurare. La radio ne explicau necesitatea unui contra-atac, dar totul era așa din senin încât mintea nu voia să accepte ceea ce auzea.
Pierdusem atâtea nopți scanând cerul în speranța unui contact prietenesc, ca acum dintr-o dată totul să izbucnească într-un conflict, atac, invazie … cu siguranță erau mai multe informații pe care nu le comentau la radio, dar era inutil să fi indignat pentru măsurile ce erau deja înfăptuite.
Ne-am strâns în grup mare la bunicu, casa și bucătăria de vară fiind suficiente să găzduiască pe timp de criză mai multe familii.
Cu frica în sân am ațipit pentru câteva minute, pe când copiii cercetau urme vizibile pe cerul înstelat al verii, dovezi care să confirme ceea ce urechile auzeau.
M-a trezit lumina puternică a amiezii sau așa am crezut deoarece coșmarul din filmele S.F. se adeverea. Cerul nopții era plin de sute de lumini ale navelor ce se ridicau în aer pentru luptă. [Erau în înaltul cerului când lumina propulsoarelor inunda atmosfera pământească.]
Parcă așteptau toate ceva, doar pentru câteva momente până ce primul proiectil a fost lansat. Luați ca prin surprindere și lipsiți de oricare altă reacție, ne-am ascuns cu toții în casă imediat ce lumini diferite au început să se prăbușească pe pământ ca niște stele căzătoare.
Propaganda radio își făcuse efectul, eram înfricoșați, dar după șocul celor ce se întâmplau, aveam și de ce. La scurt timp o navă mică părea să se fi prăbușit mai degrabă decât aterizat, avariată fiind, în apropierea curții noastre.
M-am asigurat că toată lumea era ascunsă, însă am zărit cu coada ochiului cum din nava extra-terestră aterizată, au ieșit spre a se salva câțiva tineri civili, arătând la fel ca oricare dintre noi. Nu erau clar pământeni, dar totuși arătau ca noi. Să fi fost o tactică de adaptare la aspectul și condițiile planetei pe care se aflau?
Se îndreptau către un grup de copii mai curioși și neînfricați, spre a-i interoga am crezut, căci unul dintre ei și-a pus palma pe obrazul unuia dintre copii. Voiam să ies să-i salvez și în același timp cu gândul meu, copilul a pornit înspre mine.
După urma roșie ce o avea pe obraz, m-am gândit că era o modalitate de supunere sau tortură dar mi-a răspuns că nu a fost rănit. Am ieșit înspre tânărul ce părea a fi liderul grupului. Imediat ce am ajuns lângă el și-a pus palma pe fața mea începând să-mi vorbească.
Îi răspundeam deși nu eram constrânsă să o fac, deci nu era un interogatoriu, nici vorbă de tortură, nici nu-mi citea gândurile, nici manipulare.
Era telepatie, pentru că deși vorbeam cu el, buzele nu i se mișcau. Palma ce-mi acoperea obrazul mă frigea ca un fier încins, ca în scurt timp să realizez că este o durere plăcută, ca atunci când ai un dor de-ți înăbușă inima. Oare îmi plăcea de el?
Era de-o vârstă cu mine, atrăgător chiar. Îmi spălase creierul?
Am aflat de la el că au cerut azil pământului și de câteva luni așteaptă decizia oficialităților. Că au ajuns aici dintr-un univers paralel și sunt tot oameni de pe Pământ dar că s-au dezvoltat diferit. Nu erau mulți și nu voiau să ne atace, ci doar o casă, ei nemaiavând una.
M-a întrebat de ce i-am atacat când nici măcar nu erau un pericol, erau doar vulnerabili. Nu am știut să-i răspund, nu am știut nici măcar de existența lor, dar i-am spus că dacă sunt ca noi ar trebui să aibă și ei elite care conduc lumea din umbră pentru putere și dominație, iar atacul nu a fost decizia oamenilor, nouă spunându-ni-se o altă poveste.
A fost trist să înțeleg că nu era un contra-atac, ci o anihilare a unui pericol inexistent.
Când am fi putut ajuta, învăța, evolua, s-a ales în numele nostru barbarismul.
Le-am oferit casă și masă, dar nevrând să se ascundă, au plecat să se întâlnească cu puținii confrați care au mai rămas pentru a rezolva problema la nivel global, lăsându-mă cu o neputință amară și cu un dor tăcut.