Când am intrat în casă, mirosul pepenelui verde l-am simțit direct în stomac.
Odată cu mirosul, gândul m-a teleportat în timpul copilăriei mele când mâncam pepeni cu bunica direct de pe ogor la înserat. Îi testam să vedem dacă sunt copți pentru a-i duce acasă. Unii dintre ei sunau așa de bine că numai auzindu-i ni se făcea poftă desfăcând unul chiar acolo pe din două și înfulecând din el ca niște purceluși, așa domnișoară de oraș ajunsesem.
Pe nerăsuflate dădeam gata juma’ de pepene în doar 2 minute (ce-i drept nu era de Dăbuleni, era o specie mai mică), fără să țin cont de sâmburi sau de ieșirile la toaletă foarte dese din acea noapte. Cine să se gândească atunci la siluetă? când după o așa gustare eram ca un pepenaș.
Ce amintiri și experiențe frumoase pe care copilul meu nu are cum să le înțeleagă.
Acum apeși câteva butoane și imprimanta 3D îți pune pe farfurie un triunghi fără semințe și gust dintr-o felie de pepene.
Am ajuns să mă gândesc dacă amintirile ce le am sunt adevărate, dacă chiar am fost acolo și am trăit sentimentele alea, praful de pe tălpi, zeama de pepene ce o simțeam scurgându-se pe bărbie și pe mâini, fața brăzdată a bunicii. Oare am visat toate astea? Nu cred că aș fi avut cum în așa detaliu sau poate a fost un vis creat artificial?
Colonia s-a format târziu, aveam treizeci și cinci de ani atunci. Pare veridic să le fi trăit, dar totuși par atât de departe încât mă întreb ce e adevărat și ce nu și dacă nu cumva am luat-o razna.
Când eram mică și mă gândeam unde o sa fiu când o să fiu mare, mă gândeam că o să am casa mea construită de mine lângă o pădure, cu o livadă de pomi fructiferi, tei și nuci, câțiva brăduți în fața casei pe care să-i împodobesc iarna și căluți cu care să zburd în vântul șuierător.
Nici în imaginațiile mele cele mai fantastice nu mă gândeam că o imprimanta 3D îmi va fura toate experiențele frumoase la care visam de mică.
Acum clădirea în care stau împreuna cu fiul meu, găzduiește aproape șase mii de apartamente.
După rarefierea atmosferei clădirile hexagonale au fost construite pentru a întări rezistența împotriva furtunilor solare, pentru a facilita deplasările subterane și a avea un randament mai bun asupra oxigenării lor artificiale.
Transportul civil este subteran, iar pădurea și pomii fructiferi sunt un cimitir cu pietre hexagonale.
Victor deși încă mic, crește în „normalitatea” asta. Înțelege o parte din trecut și spre mulțumirea mea nu pare foarte afectat. Stă toată ziua pe simulatoare sperând ca la anul să intre la Academie și să schimbe lumea.
Cum pentru copii nimic nu pare imposibil, în descumpănirea noastră, am ajuns să le punem povara responsabilității și a speranței pe umerii lor.
La doar treisprezece ani, privirea lui senină este încrezătoare și matură, când eu la vârsta lui mă cățăram prin copaci și alergam găini. Sunt mândra de realizările lui, dar tristă în același timp pentru că și-a pierdut copilăria și cine știe câte alte generații după el.
Proiectul The Firmament, este cel mai curând realizabil pe lista de opțiuni posibile.
Au trecut douăzeci de ani până să realizăm că rămânem fără resurse dacă nu ne mobilizam pentru a face ceva.
Cercetări din toate domeniile au fost dezbătute pentru a lua o decizie.
Planeta noastă putea fi salvată!
Rufele murdare s-au spălat în public cu alte dezbateri ilogice ce nu au făcut decât să amâne procesul, „dacă să se pornească pe acest drum costisitor”, motivează unii. Nimic nu s-a schimbat, puterea a rămas la fel și se gândește cum să-și salveze propria piele, restul omenirii fiind clasată la pagube colaterale.
Prin acte de scenă și jocuri de culise s-a aprobat Proiectul The Firmament cu contracte peste contracte încheiate pentru motive de exploatare viitoare presupun.
Lucrarea estimată la 100 de ani în funcție de extracția de materie primă și alte materiale din diferitele regiuni accesibile de pe glob; de fabricarea diferitelor componente și toată mâna de lucru calificată și necalificată, de la copiii de peste paisprezece ani și până la cei mai vârstnici.
Dezbateri s-au ținut și pentru punctul de începere al proiectului. De la poporul care cotizează cu cea mai multă materie primă, la cel care le fabrică, la zăcămintele freatice și până la preconizarea primei locații optime care să beneficieze de protecție solară și care să aibă condiții eficiente de viață și producție agricolă.
Nimic nu o să mai fie ca în copilăria visurilor mele.
Eram în pod călare pe fânul proaspăt cules și respiram briza verii, fără nici o grijă pe lume.
Grierii îmi cântau la urechi și fânul mă înțepa prin tricoul subțire când sărutul ce tocmai îmi fusese furat mă ameți în simțire lăsându-mă să visez…