Să fie un an și ceva, poate doi, de când inima mă neliniștea cu bătăi iregulare și încleștări ce mă lăsau fără respirație. Cum nu mai avusem probleme până atunci, ar fi trebuit să mă sperii, dar cumva știam că ține de percepția mea și că trebuia să-mi dau seama ce înseamnă.
Nu aveam episoade dese și neliniștea mea era temporară. În scurt timp am învățat să accept momentele, cu calm, ca pe niște mesaje trimise de corpul meu. Am avut mereu încredere în el și în puterea lui de a se vindeca, la fel cum se regenerează complet la fiecare șapte ani.
Mă chinuiam să înțeleg mesajele și neavând nici o noțiune care să mă ghideze în descifrarea lor, am încercat comunicarea.
Sună arhaic, am gândit?! Dar dacă vorbesc cu florile şi animalele din jurul meu, de ce nu aș vorbi și cu mine? De frică că aș putea primi răspuns? În același timp materia din care sunt făcuți oamenii se regenerează, deci se transmută. De unde vin noile celule? Aceiași materie se găsește peste tot pe pământ, numai că ea capătă aspect diferit în funcție de vibrație. Deci sigur inima știe mai multe decât lasă ea să se vadă.
Cum apa are memorie și își schimbă structura cristalină dacă îi vorbesc frumos sau urat, la fel cum și florile cresc mai repede și se păstrează frumoase, înfloresc dacă le îngrijesc cu dragoste, de ce materia din corpul meu nu ar avea memorie? sau cele șaptezeci de procente de apă din corp? Având memorie, varianta dialogului nu mai părea așa ridicolă. Mai degrabă un monolog cu răspunsuri subtile sau codate, inima (organul care se formează primul la embrionul din sarcină), la propriu și/sau la figurat, mă ajută să iau decizii tot timpul. Cum pot eu să spun că nu este capabilă să dialogheze?
Eliminând din mesaj varianta unei boli la inimă şi deci a morții, rămân cu realizarea unui puzzle ce mă atrăgea în a-l rezolva. Puzzle-ul, diferit de oricare altul pe care l-am rezolvat până atunci, avea piese în plus pe care trebuia să le identific și să mă debarasez de ele. Dar cum?
Rezolvarea părea ușoară. Construiesc imaginea iar piesele rămase le înlătur pe parcurs sau la sfârșit.
Cum în viață totul este o metafora, am tradus puzzle-ul ca fiind scopul vieții mele.
Neliniștea scopului vieții și a problemelor existențiale mă frământau mereu, nesimțindu-mă chiar ca acasă mai niciunde. O problemă generală se pare, dar prea puțin conștientizată sau adresată. Cum răspunsurile date, indiferent cât de elaborate sunt ele, nu ajung și nu pătrund în creier, am concluzionat că ține de eul individual în aflarea răspunsurilor.
Fără să știu, căutam răspunsurile unde trebuia, în mine!
„Peștera în care te temi să intri, ascunde comoara pe care o cauți” de Joseph Campbell îmi vine în minte, precum și fraza din StarCraft a lui Zeratul: „The answers you seek lie within”.
Întrucât aveam niște experiențe mistice la activ de când aveam 8-12 ani, cu micro-macro cosmosul pe care nu le-am putut conștientiza decât târziu ca fiind miracole (crezând că fiecare simte asta, dar nimeni nu vorbește despre așa ceva), mi-a venit foarte ușor să înțeleg că în mine se aflau toate răspunsurile. Trebuia doar să le cer.
Așa că i-am cerut inimii să mă ajute, dar ea mă ajuta chiar înainte de a-i cere asta. Mulțumindu-i, pentru că era străjerul care mă acompania în orice situație, răspunsurile întrebărilor mele au început să apară.
Poate unde priveam eu cu alți ochi totul, precum proaspăta gravidă care vede numai copii mici și alte graviduțe tot timpul, de parcă până atunci acestea nu ar fi existat; sau cum recenta despărțire nu te face să vezi altceva decât cupluri înamorate; așa și răspunsurile mele, erau acolo dar nu le puteam vedea.
Eliminând frica, judecățile, prejudecățile despre viața, despre mine, care m-au consumat și consumă; tot răul, răutățile, suferințele mici și mari ce le-am îndurat, am acceptat totul ca făcând parte din înțelegerea ce avea să o dobândesc la sfârșitul lecției. Fără toate acestea nu puteam înțelege ca și când fără frig nu aș ști ce bine este la căldură; fără rău, nu aș ști ce înseamnă bine; fără durere, nu aș ști să apreciez fericirea, tot așa și cu înțelegerea lecției mele.
Eliminând și acceptând toate acestea, imaginea puzzle-ului a început să prindă contur.
De acum coincidențele nu mai erau coincidențe. Ele deveneau răspunsuri, pe unele dintre ele neînțelegându-le încă.
Fără ca eu să fac ceva special, răspunsurile sau piesele de puzzle, se atrăgeau una spre cealaltă ca niște magneți, întregind imaginea chiar în fața ochilor mei, spre uimirea și amuzamentul meu.
Cum? Doar acceptând moartea, renunțând la prejudecăți și mulțumind am descifrat puzzle-ul?
Recunoscând asta, inima mea a căpătat volum simțind-o ca și cum avea să-mi spargă pieptul, aducându-mi în același timp o fericire și o căldură precum nici o zi de vară nu poate aduce vreodată, o iubire de tot și a tot ce există, o acceptare a tuturor lucrurilor inclusiv a celor mai puțin frumoase, a înțelegerii și acceptării ego-ului din mine, a tot ceea ce sunt, am fost și pot fi.
Dimineața mă trezesc scăldată de soare și parcă soarele sunt eu.