Eram în mașină când șoferul, prietenul lui, a întrebat unde mergem. Am simțit tensiunea din atmosferă pentru că eu știam că trebuia să mergem acasă și se pare că nu era așa pentru că am început să mă simt sechestrată.
Devenisem un obiect în proprietatea lui sau poate eram demult dar nu o știusem până atunci. Ce viață fără de griji trăisem într-un coșmar cu iz de teroare.
Zeci de derulări pe repede înapoi a memoriei amintirilor strânse împreună și încet imaginea realității mă prinse din urmă cu garda jos. Ca un leu într-o cușcă am scanat repede mașina, drumul și personajele pentru o evaluare rapidă a pericolului în care mă aflam.
Un răspuns întârziat după o conștiință încărcată sau poate doar malefică, a apărut surprinzându-și prietenul. Eram în afara pericolului deși complotul regizat era altul.
Precum un miel la tăiere, am așteptat momentul răzbunării.
M-am surprins când în locul acestuia, conștiința m-a învățat iertarea. Se pare că a avut dreptate pentru că roata norocului și a ghinionului nu te iartă niciodată, mereu îți află slăbiciunea și te învață să o domesticești.