…castanie roşiatică, cu mici broderii aurite pe marginile mânecuţelor scurte şi ceva mai măricele pe tivul care aproape îi atingea piciorușele fine şi albe. Satinul cădea greu pe corpul frumoasei copile care se privea în oglindă încercând să-şi aranjeze ceva mai deosebit voalul semitransparent. Lumina țopăia pe broderii, rochița arunca văpaie. Părea că o să izbucnească în orice moment într-o furtună de foc. Părul ruginiu ce-i cădea pe umeri împreună cu cele câteva şuviţe rebele cărămizii nu făcea decât să intensifice şi mai mult această impresie.
Își privi părul puţin contrariată de îndârjirea cu care nu voia niciodată să se aşeze aşa cum își dorea ea. Experienţele trecute îi spuneau că dacă continua să-l pieptene nu-l va îmblânzi ci dimpotrivă se va zburli şi mai tare, aşa că renunță. Așeză pieptenele pe tăblița veche de lemn din faţa oglinzii şi o observă pe mama ei cum alerga de la un sertar la altul căutând de zor ceva, era atât de absorbită încât nici nu realizase că șuvițe din rochia ei verde se desprinseseră şi zburau în jurul ei prin camera.
– Mamă, s-a întâmplat ceva, spuse într-o șoaptă, fără să se întoarcă.
Mama ei nu răspunse, arunca pe masă obiectele ce le găsea în sertarele bucătăriei. Apoi, ca şi cum sunetele ar fi ajuns în sfârşit la ea, se întoarse dezorientată parcă neştiind unde se află.
– Prinţesă ești gata, trebuie să ne grăbim, nu vrem să întârziem şi să facem o impresie proastă, mai ales că e prima oară când vei fi in fata consiliilor. Apoi întorcându-se spuse mai încet doar pentru ea. Numai dacă aş găsi biletul ăla afurisit.
Răscoli si ultimul sertar şi se întoarse arătând ca şi cum tocmai ar fi trecut printr-un viscol.
– Roslin ai văzut cumva un plic vechi, verde, cu sigiliul Protectoratului pe el?
– Da mamă, ieri când am primit vestea l-ai luat din sertarul cu amintiri şi l-ai pus în mânuşile ce doreai să le porţi astăzi.
Emeral privi spre rămurelele frumos cioplite ce îndeplineau rolul de cuier de lângă ușă şi roşi. Un plic micuţ verde se reliefa prin mânuşa ei stângă de mătase.
Se ridică pe vârfuri, prinse câteva șuvițe de voal ce încă mai pluteau prin încăpere şi fără sa o privească pe Roslin spuse:
– Prinţesă mă duc afară să sting luminile din jurul casei, vino şi tu de îndată ce eşti gata. Adu-mi te rog şi mânușile.
Roslin chicoti şi reveni în faţa oglinzii pentru ultimele retuşuri.
Totul era perfect, radia de fericire şi entuziasm, parcă aştepta clipa asta de o eternitate si acum în sfârşit a venit. Se uită în jur, prin casa răscolită de mama ei, ca şi cum nu s-ar mai fi întors niciodată, apoi își ridică privirea şi se uită prin geamul mare al ușii la luna care prevestea o noapte mare. Trase aer în piept şi-şi spuse că e momentul să-şi înceapă viaţa. Făcu o piruetă eleganta si împingându-se în degetele de la picioare se ridică de la pământ. Mijlocul ei începu să radieze o lumină aurie puternica, atât de intensa încât trecea prin materialul rochiței. Ajunse într-o clipă lângă uşa care glisă după ce închise ochii şi își mişcă puţin capul. Întinse mâna către cuier şi mânuşile mamei ei se materializară in palma ei.
Zbură ca o artifică în noaptea răcoroasă, inspirând aerul curat ce mirosea a iarbă, învârtindu-se, privind în jur, căutând-o pe Emeral.
Era puţin contrariată de ce vedea şi mâinile îi pluteau încă datorita opririi bruște. Trosni din degete.
Mama ei zbura în jurul casei încercând să prindă nişte licurici care râdeau in hohote:
– Mulţumesc prinţesă strigă ea de jos, coborând în viteză şi atingând pe rând burtica luminoasă a fiecărui licurici, care în urma trosnetului căzuseră ca niște pietricele în iarba deasă.
Mulţi încă mai râdeau când Emeral se apropia de ei, alţii se prefăceau că se gâdilă sau ca au murit.
– Sigur, data viitoare o să trişăm şi noi. Comentă unul dintre ei ironic.
– Da. O să mâncăm nişte cristal de ap ca să nu ne mai poţi stin… dar nu mai apucă să termine pentru că Emeral îi puse mânuţa pe gură făcându-l să tacă.
– Hai, nu fiţi răutăcioşi, le spuse cu căldură, plecam de acasă şi nu vrem să atragem atenţia, vreau să fiţi cuminţi şi să nu lăsaţi pe nimeni înăuntru.
Atinse şi ultimul licurici făcându-l sa pălească şi se ridică în viteză până în dreptul lui Roslin.
Se priveau amuzate.
– Mergem prinţesă?
– Sigur mamă, spuse Roslin care îi întinse mânuşile şi porniră către miazănoapte.
– Hei! Unde plecaţi şi ne lăsaţi aşa, strigă unul dintre licurici disperat, să… să ne mănânce melcii.
În acelaşi moment ceilalţi izbucniră în râs uitându-se fiecare cum putea la prietenul lor care era examinat de foarte îndeaproape de ochii telescopici ai unui melc de grădină.
Fetele chicotiră fericite şi Roslin care făcea cercuri luminoase aurii în jurul mamei ei se opri pentru o clipa şi trosni pentru a doua oară din degete.
– Nu ştiu ce aţi găsit așa haios, se auzi din depărtare vocea licuriciului în timp ce ceilalţi deja se tăvăleau…
