Cu gândul la triburile Kogi din cultura Tairona (Sierra Nevada de Santa Maria în Columbia) ce au structurat viața după principii și percepții diferite, având ca nivel de dezvoltare și înțelegere, o practică destul de ciudată mi-a venit în minte metafora perfectă a vieții.
Câțiva Kogi aleși pentru a deveni lideri spirituali sunt ținuți și crescuți departe de lumina și căldura soarelui, până la vârsta de optsprezece ani, într-un masiv vulcanic considerat de ei locul primordial al vieții.
În acest timp învață introspecția precum și idei profunde asupra creației. Momentul revelator este așteptat cu entuziasm, impactul viziunii fiind magnific: răsăritul, natura, fauna… iar anticipația face ca imaginația să pălească în comparație cu grandoarea simplistă a lumii în care trăim.
Aprecierea unui răsărit care, cu naturalețe și lipsit de orice fel de efort, își face apariția într-un peisaj ce prinde viață, depășește granița legilor, cutumelor.
Câtă bogăție se află într-o astfel de viziune magică?
Poate au înțeles metafora vieții și au reprodus-o încercând să se obișnuiască cu ideea de o continuitate gradată pe scara evolutivă a ființei, având la finele vieții pe pământ un nou salt neînțeles încă, dar perceput dintr-o perspectiva familiară.
Câți dintre noi nu ne temem de moarte?
Fiecare religie încearcă să potolească această frică cu promisiuni și istorisiri, însă nici un cuvânt, nici o povestire nu redă trăirea realizării lăuntrice a existenței sufletului într-un ciclu evolutiv.
Nu concep să nu mai existe nimic după această viață, precum nu ar mai exista soare să răsară.
Chiar dacă elimini partea spirituală și iei în considerare numai accepțiunea legilor fizicii, care ar mai fi rolul lor? Pentru ce ar mai exista, dacă nu chiar ele însele sunt niște gânduri puse în mișcare ce au căpătat ființă, poate chiar o ființă… care transcende timpul existând de milioane și milioane de ani în infinit.