Am zărit-o printre picăturile de ploaie, în stația de autobuz. Stătea zgribulită. Pe frunte nu i se citea nici o grijă. Era parcă dincolo de timp, căci nu părea să se grăbească nicăieri.
Ca o pată de culoare în griul orașului, o vedeam numai pe ea. Simplu îmbrăcată, nu te-ai fi gândit ce bogăție ascunde în surâs amuzată fiind de bebelușul de lângă ea. Îmi plăcea să o privesc din vitrina magazinului în care lucram. Marți în jurul orei 11 o vedeam negreșit. Poveștile imaginare pe care mi le închipuiam erau cu zecile. Întâmplător într-o zi m-am așezat la coadă, la covrigi după ea. Țin minte că am mulțumit tuturor sfinților pentru covrigăria de lângă stația de autobuz.
Părul ei mirosea a lanuri de grâu, a căpițe de fân, a primăvara, a mare..
A cerut doi covrigi și a mulțumit cu o voce pe care nu mi-am putut-o imagina. Veselă și tristă, copilăroasa dar matură, jucăușa și serioasă.
Ce povești aș mai putea să-mi imaginez acum despre ea? A cerut doi covrigi!..și i-a băgat în geantă!!
Poate că-i mănâncă mai încolo, am încercat să mă păcălesc. Sau poate îi dă la săraci sau în parc la rățuște.
Simțeam cum deznădejdea îmi strânge inima și muțenia îmi fura glasul.
S-a întors să plece și mi-a zâmbit. Mi-a zâmbit mie??
Probabil livid la față de gândurile negre ce încolțeau, nu cred că am zâmbit înapoi fiind mai interesat să văd dacă nu-i zâmbește altcuiva în spatele meu. Mi-a zâmbit mie!!
Alte povești imaginate, alte săptămâni.
Cum ar putea să se nimerească în fiecare marți la coadă la covrigi cu același tip în spatele ei, asta dacă se mai întâmplă să cumpere covrigi. Şi ce să fac? să o pândesc și cum se pune la coadă, ţup și eu în spatele ei. Ar crede că sunt vreun maniac.
În farmacie nu cred că ar intra, că nu pare să fie bolnavă. Să mă rog să prindă o răceală?..de parcă asta ar fi singura farmacie la care s-ar putea duce. Şi nici măcar nu e pe același trotuar cu stația de autobuz.
Negăsind o soluție mintea a capitulat, însă inima îmi tresărea ori de câte ori aveam impresia că o vad.
Trece încă o săptămâna, trec doua..toamna era pe sfârșite. Arămiul pomilor era de acum covorul fâșâitor de sub pașii grăbiți. Nostalgia se transformă în tristețe, iar tristețea în nepăsare.
Vreau să vină primăvara
Cu podoabele ei blânde,
Verde praz mai pe oriunde
Ale soarelui izbânde.
Cerul ei albastru-i cântec,
Nori pufoși se întrec în umbre
Florile răsar mărunte
Iar mireasma în gând pătrunde.
Nălucă toamna mi-a împins la ușă. Ea să fie?