Hotărâtă mi-am îndreptat pasul către pădurea din apropierea casei mele, să fac o plimbare prin șoaptele frunzișului verde, care ca întotdeauna mă scoate din impasul existențial.
Făcând o cotitură printre potecile vremii, o ghindă mi-a căzut în cap trezindu-mă. Viteza și atracția ei gravitațională, mi-a dat de înțeles că era mai mult decât un semn, altul decât cucuiul ce se ivea. Era ca o barieră invizibilă la intrarea în pădure ce m-a scos din viața cotidiană și m-a făcut atentă că am început să intru în tărâmul magic al frumosului, aparent nevăzut.
Culorile, fluturii, lipsa zgomotului dar si cântecul pasărilor felurite, își arătau magia.
Cine sunteți voi copacilor? Ce viețuitoare magică sălășluiește în adâncul ființei voastre?
Drumul șerpuitor mă atrăgea ca o energie nevăzută în inima pădurii. Ce aveam să descopăr odată ajunsă acolo?
Bucuria descoperirii îmi crea fluturi în stomac. O liniște se năvălii asupra mea și ca prin minune pluteam deasupra potecii, dansând cu crengile pomilor pe valsul vântului și al necuvântătoarelor.
Ce minunăție! gândi copila din mine.
Dar timpul și frica mi-au furat bucuria dansului. Ce egoiste și invidioase să creadă în lipsirea altuia de ceea ce ele nu pot avea. Oare au fost și ele cândva ca mine și-au dansat cu vântul și cu ploaia?
Cine a pedepsit timpul să creadă că este mai puțin decât infinit?
Cine a păcălit frica precum că există bau-bau înafara ei, încetând astfel să se mai iubească?
Cine a mințit că moartea există și astfel să îngenunchez înaintea ei?
Cu ochii spre cer privesc în sufletu-mi eternitatea
Dansez și-i cânt nemărginirea ei,
În Soare am ascuns iubirea și bunătatea
Iar speranța sufletului, în razele lui.