Sertarul plin de șosete colorate unele mai grase altele mai lungi sau mai subțiri, își așteptau cu toate jumătatea.
Multe perechi leite și uzate și tocite, unele mai cu noroc nu au fost purtate deloc, fiecare își avea locul pe lângă perechea sa, trebuia doar să o găsească.
De câte ori se făcea lumină în sertarul întunecat, încă o șosetă își găsea sufletul pereche. Niciodată sertarul nu se golea de tot. Cum trecea săptămâna, densitatea pe cap de textilă creștea la loc. Însă inevitabilul părea să se apropie cu pași repezi când după două săptămâni sertarul nu se mai întregea ci din contră.
Viitorul era incert pentru mica șosetă în nuanță pală de roz, care deși cea mai veche din toată adunătura, nu era uzată. Aștepta de multă vreme să-și găsească scopul, pentru că speranța în a-și găsi perechea nu a părăsit-o niciodată.
Cu fiecare zi în care lumina pătrundea în universul ei, emoții de tot felul o năpădeau. De la bucuria că poate azi era ziua în care avea să fie mângâiată și purtată mergând de obicei la evenimente mai cochete dar și sub plapuma pufoasă în nopțile friguroase de iarnă, până la gelozie, căci suratele ei vor avea ce povesti la întoarcere pe când ea era resemnată că nu avea să fie nici de data asta ziua ei însă sigur data viitoare..resemnându-se în amintirile tinereții ei când țopăia prin bălți , când pantofiorii o făceau să iasă în evidență fiind invidiată și lăudată pentru culoarea și danteluța ce-i împodobea marginea. Ce amintiri frumoase și prin câte sentimente trecea de fiecare dată când zărea un colțișor de lumină.
Și ce dacă celelalte erau uzate, spălăcite, rupte, înnegrite.. măcar ele erau purtate. Ea voia să trăiască nu să-și amintească.
Însă acum când erau din ce în ce mai puține, nu știa ce emoție o cuprinde. În sfârșit o va atinge, poate chiar o va purta, nu va mai fi dată dintr-o parte în alta, împinsă și înghesuită printre colțurile sertarului. În sfârșit o să o vadă și o să-și amintească de ea sau poate…
Gândul că ar fi aruncat-o în negura uitării era prea mult pentru micuța șosetă roz. Speranța ei nu murise în tot acest timp, dar acum nu mai știa ce să creadă.
Vremea trecuse mult peste ea căci mărimile celorlalte erau cu mult mai mari.
Pe când credea că i-a sosit timpul, trasă de mânecuță fuse împreunată cu vechea ei parteneră. Credea ca nu vede bine sau că se uită în oglindă, dar zări o diferență mică de culoare și simți un miros parfumat. Uitând de toate deveni intrigată.
Pană să se dezmeticească sau să apuce a schimba două cuvinte cu perechea, piciorușul subțire pe care nu-l mai cunoscuse o încălță.
Ce bucurie, ce exaltare, ce căldură și ce viață. În sfârșit viață!