Eram convins că o recunosc, că este ea. Doar am petrecut toată adolescența împreună pierzând timpul cu gânduri mărețe de viitor. Voia să devină sculptor, îi plăceau texturile și chiar dacă unele inodore le simțea la toate .. gustul.
Întindea mâna să prindă în a atinge fiecare lucru ce-i ieșea în cale, având degetele colorate din dorința simțului.
Adeseori îmi spunea poveștile pietricelelor adunate în cufărul comorilor visurilor ei.
– Pe când eram eu mică de vreo trei sau patru ani, îmi zicea, am fost cu tati într-o pădure după lemne pentru..nu știu exact pentru ce căci am plecat aproape cu căruța plină de vreascuri și crăci. Îmi plăcea lemnul, să-l miros mai ales, dar obosisem să tot caut vreascuri fiind mai interesată de pârâul din apropiere ce părea să-mi șuiere ceva.
M-am dus să vad, fiind atrasă și de reflecțiile apei. Stăteam pe vine aplecată să mă clătesc pe mâini pentru a bea apă, când o sclipire ca din soare se ivi pe sub pătura de apă și-mi lumină privirea. Am vârât mâna după ea să o înșfac, dar s-a ascuns printre pietrele felurite din albia pârâului ca și când ne-am fi jucat leapșa.
– Pe semne că era un ciob de sticlă, mă grăbi eu să spun pe când ea continua povestirea ca pentru ea.
– … m-am grăbit s-o prind crezând că-i vreun peștișor auriu ce aveam să-l salvez ș-am deschis palma și iar nimic. Îi pierdusem urma dar nu aveam să mă las bătută chiar dacă nu-mi mai simțeam degetele din pricina fulgilor de gheață invizibili din apă.
Convinsă de reușită am luat un pumn de pietre din apa de gheață și l-am pus pe uscat ș-al doilea ș-al treilea .. dar peștișorul nu era de zărit. Am inspectat mai atent grămăjoara de pietre pescuite, când zării cu coada ochiului o licărire slabă. Cu grijă am dezgropat comoara și o pietricică colțuroasă prinse culoarea curcubeielor în mâinile mele sau în imaginația mea.
Avea să fie prima comoară a colecției mele. Mai târziu am aflat că era un cuarț.
Mda, nu avea ea cum să fi devenit advocata de plăceri superficiale, înlănțuită în mirajul puterii.