Se face că au fost odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, doi copii.
Erau deosebiți de ceilalți oameni pentru că știau să aprecieze lucrurile mici, le plăceau oamenii și erau poate prea buni pentru lumea în care trăiau.
Dar ca în orice poveste, că de n-ar fi nu s-ar povesti, au avut și ei parte de vremuri grele. Vremuri care i-au luat prin surprindere, iau întărit și le-au confirmat faptul că sunt suflete pereche. Mai mult decât atât, deși aventurile prin care au trecut au fost dureroase, dezorientante, frustrante, acum la final nu au rămas decât ca niște amintiri de neuitat.
Dar să începem povestea.
Se făcea că într-o dimineață ploioasă de vară fetița ieși în mijlocul câmpului pentru a admira natura. Îi plăcea cum picăturile de ploaie se lovesc de obrajii ei roșii și cum se lipesc frunzele ude de papucii de cauciuc, cum florile sunt mai frumoase pline de apă și cum razele soarelui se zbat să străpungă marea de nori.
Undeva spre apus se vedeau câțiva nori frumos luminați care o făceau să viseze. Semănau cu niște munți pufoși în care-ți venea să te ascunzi, să te joci, să te pierzi.
Și totuși din acest tablou perfect lipsea ceva și anume băiatul care avea grijă de ea și pe care-l lăsase în casă dormind. Se simțea vinovată. Toată noaptea o duruse burtica iar el a vrut să rămână treaz în caz că avea nevoie de ceva.
Dădu să se întoarcă și să-l trezească pentru a se bucura împreună de ploaie, de flori și de nori. Dar cum se întâmpla mai mereu cu ei, băiatul deja ieșea pe ușă parcă ținând să-i confirme că se potrivesc și că își simt dorințele.
Alerga spre ea, puțin supărat. Ea știa că venea s-o dojenească pentru că a ieșit așa în ploaie. Avea în mână acele hăinuțe ce nu pot fi pătrunse de apă, dar aștepta cu capul sus și anticipa savurând momentul în care el o va lua în brațe și o va îmbrăca cu acele hăinuțe reci ce nu i-au plăcut niciodată.
Ce nu știa ea însă, era că băiatului îi va lua mai mult de trei zile să o ajungă. Altfel, mai mult ca sigur nu ar fi așteptat în mijlocul câmpului plină de încăpățânare, ar fi fugit și ea spre el.
Când îi mai despărțeau doar cincizeci de metri, un spirit rău, despre care lumea credea că-i face plăcere să chinuie oamenii, apăru între ei și-i despărții.
Băiatul, care nu era cel mai curajos băiat din câți s-au văzut, încercă să ocolească spiritul pentru a ajunge lângă prietena lui. Acest lucru nu a făcut decât să înfurie și mai tare duhul și printr-o simplă mișcare de deget făcu pământul să se crape și-l azvârli în lumea de dincolo de câmpuri.
Băiatul căzu pentru trei minute încheiate. Timp în care o tristețe mare îl cuprinse, gândindu-se că o să moară și că poate nu o să-și mai vadă fetița. Exact înainte ca alte gânduri negre să-și facă loc, simți cum îi îngheață corpul și privi speriat cum toată lumea se scufundă în întuneric.
Peste ceva timp, nu-și putea da seama cât trecuse pentru că nu-și aducea aminte ce se întâmplase după ce totul a devenit negru, simțurile îi reveniră. Căldura unui foc? Deschise ochii cu frică.
– Era și timpul, sării piticul de pe scaunul de lângă el, privindu-l mirat.
Nu știa ce să creadă, totul era atât de ciudat. Se afla parcă într-o cabană de munte, dar piticul nu semăna cu muntenii pe care-i știa. Omul din față lui era scund cu o căciulă mare de blană scumpă pe care o purta cu mândrie. Considera că-l arăta mai înalt deși nu făcea decât să-i accentueze excentricitatea. Avea un aer șiret, se apropie.
– Ia spune, ești vreun răufăcător vreun inamic al regatului, vreun spirit alungat?
Băiatul își luă inima în dinți:
– Sunt doar un băiat ce vrea să ajungă Ia prietena lui.
– Mda. Spuse piticul, parcă dezaprobându-l. Eu sunt Ramon cel mai bun băcan din întregul regat. Până și regele vine să cumpere iaurt de Ia prăvălia mea unde etalez cele mai bune lactate. Din câte îmi dau seama, continuă el, ai fost azvârlit în lumea noastră de către Tonusim spiritul despărțirii. Să ști că nu e un spirit rău, dar o vrăjitoare…
Se încruntă încercând să-și aducă aminte numele ei. Nereușind se urcă cu greu pe o scară și scoase o carte atât de veche încât părea că a fost creată odată cu apariția tiparnițelor. Începu să o răsfoiască.
– …pe numele ei, lorna, l-a ademenit spunându-i că dacă se căsătorește cu ea, toate celelalte cupluri de pe pământ nu se vor mai despărți. Bucuros că scapă de povara ce-i stătea pe umeri, Tonusim acceptă, deși știa că va duce o viață plină de sărăcie, și că lorna îl va plictisi. S-a sacrificat pentru fericirea celorlalți.
– Și atunci de ce ne-a despărțit pe noi, sări băiatul, nu i-am făcut rău niciodată. Nici măcar
nu-l cunoșteam.
– Dacă mă lași să termin, spuse piticul mustrându-l cu privirea, vei înțelege. Ce nu știa Tonu, noi așa îl alintăm, era că lorna avea o fată, Eleod, inversul ei, de care s-a și îndrăgostit. Au suferit mult în noroi și murdărie încercând să-și oprească sentimentele. Nu-și puteau mărturisi gândurile pentru că lorna auzea tot ce se vorbea în casa ei. Tonu cedă până la urmă, se acoperi, atât pe el cât și pe Eleod, cu mantia cu glugă făcută din postav nevăzut și fugiră cât îi ținură picioarele. Când s-au luat lorna I-a legat însă de casă cu o vrajă. Îndepărtându-se, vraja l-a schimbat pe Tonu într-un spirit malefic care a ajuns să facă rău tuturor oamenilor care se iubesc. lorna i-a luat puterea de a mai alege pe cine să despartă și pe cine nu, conform bunei judecăți de care a dat dovadă până să o cunoască.
– În mare cam asta e povestea, continuă piticul, probabil că o iubești atât de tare pe prietena ta încât mireasma a ajuns până aici jos, făcându-l pe Tonu să urce la voi.
(Continuare pe pagina 2)
Pages: 1 2