Pe orizontul nopții, tărâmul viselor și-a deschis porțile.
Visătorii amorezați își continuă dansul pe portativul infinitului. La un soare depărtare balerinele timpului aruncă magia uitării asupra micilor creatori pierduți.
Fericitul ghiocel al speranței, acompaniat de tristețea trecătoare care purta împletită în amintiri o nostalgie naivă cu miros de scorțișoară, era eclipsat de dorința visătoare care-l învăluia ca o nebuloasă aurie scăpărând firicele de borangic mai ceva decât strănuturile disperării, care închisă în palatul ei de cleștar era păzită de soldații victimizării.
Uitată în lumea aceia oarbă, firicelul de ghiocel s-a abătut de la drumu-i luminat, mânat de bravura curiozității sale învingătoare, pentru a-i lumina palatul.
Frigul nu l-a speriat nicicum, căci era obișnuit de la frumoasa-i Iarnă cu pelerina ei alba de mătase, de sclipirea rece și perfectă a fulgilor de nea care-l înveleau în fiece clipă. Cu naivitatea micului creator, intră în palat.
De-ndată palatul se lumină și o voce precum de cristal începu să-l vrăjească.
El șiret ascultă atent și cuminte vraja ce-i dezmierda cu vicleșug petalele. Însă înainte ca veninul să-l adoarmă, rosti cuvântul ce rupe orice vrajă răsunând în tot universul pentru ca tot ceea ce există și tot ceea ce nu există să poată auzi și nimeni să nu uite niciodată: SUNT!