Cum aș putea să dau din mine ca fiecare să se simtă la fel de special și unic precum mă simt eu acum.
Stau întinsă pe o pajiște verde cu flori albe mărunte și nu am nimic, nici o posesie asupra mea, dar cumva am totul. Soarele îmi încălzește corpul pe când vântul îmi aduce prospețimea aerului de primăvară, simt iarba cum îmi gâdila tălpile iar pasările îmi cântă baladele lor pe când musca ce-mi încrețește fruntea îmi deranjează visul.
Odată cu zumzetul frunzelor pădurii, intriga bărbatului misterios ce se apropie sporește.
Să fie el îngrijitorul tărâmurilor acestea? Cumva pădurarul ce-și caută lemnele potrivite pentru focul acestei nopți ce se promite furtunoasă? Sau poate vreun vânător de comori ascunse? Un lepidopterolog în căutare de specii rare de fluturi? Sau poate un prigonit în căutarea unei case.
Poate nava mamă l-a exilat la suferințele și plăcerile pământești pentru că nu se conforma regulilor impuse pe planeta natală, poate pentru că visul lui de-o viață era să trăiască aici în frenezia simțămintelor care nu urmează nici o regulă putând ajunge de la un spectru la altul în numai câteva secunde.
Ce miracol al existenței se gândi a fi în. Într-o zi să ai nemărginirea fericirii, în alta să ți se năruiască orice nădejde în a mai dori să exiști, iar mai apoi să pornești de la capăt cu entuziasmul și speranța unui nou născut.
Ce mag al înțelepciunii putea crea așa ceva? Să ai parte în aceiași viață de lecții după lecții, fiecare trăite și simțite din perspective întotdeauna diferite ca mai apoi adevărul individual să fie relativ și astfel să poți înțelege puterea de a exista.
Numai cine nu ar înțelege sensul puterii nu ar vrea să existe în acest spațiu temporal unde să ai toate bogățiile materiale nu înseamnă nimic, însă dacă n-ai nimic ai libertatea de a avea tot.
Da, citesc în ochii lui bucuria de a exista și înțelepciunea de a fi ales să vină aici, blândețea acceptării răului ca fiind o altă perspectivă a aceleiași fețe a fericirii.
Mă zărește în liniștea reflectării mele și-mi zâmbește cu înțelegerea de a fi găsit partea lipsă a lecției ce o căuta în a o simți.
Pe când mă pregăteam să înțeleg de ce sunt numai flori albe pe pajiștea împrejmuită de pădure, am constatat că pasul i se îndreaptă în direcția mea, dar cu siguranță nu înspre mine căci nu eram singura ființă care împodobea peisajul naturii.
Se pare totuși că eu eram ținta destinației lui și nu pentru că voia să afle cât este ceasul sau unde se afla, ci pentru că voia să mă salute.