Și de ce-aș mai scrie
Acum când te-am găsit
Vreau să fiu cu tine
Până la sfârșit.
M-a pustiit viața
Și m-a alungat
Pe când nepăsarea
M-a adulmecat.
Mintea e un virus
Ce m-a păcălit
Să-i dau ascultare
În tot ce a gândit.
Astfel agonia
În depresie s-a strâns
Ca să-mi fure iată
Și ultimul cuvânt.
Liberul arbitru-i
Mai degrabă un mit
Ce te urmărește
În al minții labirint.
Când am crezut că astfel
Fericirea am găsit
Mă pleznește iară
Frica la pământ.
Ce de frământări deșarte
Aiurea irosesc
Când nu vrea să mi se arate
Unde eu greșesc.
Adevărul nu-i pentru oricine
Ezit a concluziona
Oricâtă dăruință
Aștern în calea sa.
Adorm cu gândul
Că mâine va fi altfel
Și uit pentru o clipă
Amăgită astfel.
Suntem niște sclavi
Ai minții infatuare
Însă avem în noi dorința
Inimii arzătoare.
Și scriu și scriu
Căutând în cuvinte
Liniștea minții
Care nu vrea să asculte.
Sau poate un gând misterios
Ce-mi va dezlega
Nebănuita cale
Către inima mea.
Poate nu e timpul
Să aflu acum
De ce sunt în stare
P’un astfel de drum.
Nimic nu-mi mai pare firesc
Iar fără tine, chiar fără sens
Însă mă ascund spre a nu vedea
Negura din ființa mea.
Încă nu sunt gata
Să las în urmă umbra
Pentru a înlătura
Vălul dens și greu din lumea acesta.